sâmbătă, 14 iunie 2008

Mindless.

Ca fiinta omeneasca ce rataceste, in amurg si in zori, la ore stranii, nepamantene, simtamantul de a fi singur si unic ma reconforteaza intr-o asemenea masura incat atunci cand, aflata in mijlocul multimii, nu mai par a fi om...ci doar o simpla particula; incep sa ma imaginez singura in spatiu, fiinta unica, inconjurata de magnifice strazi pustii, un biped uman umbland printre zgarie-nori cand toti ceilalti din jur au fugit, iar au sunt singura, mergand, cantand, stapanind pamantul.

Nu trebuie sa cercetez buzunarul de la vesta ca sa dau de sufletul meu, el este acolo tot timpul, izbindu-se de coastele mele, bombandu-se crescand din cantec. Daca tocmai ma intorc de la o adunare unde s-a cazut de acord ca totul este mort, asta inseamna ca acum, in timp ce merg pe strazi, solitara si identica cu un zeu; stiu ca aceasta este o minciuna.

Dovada mortii se afla permanent in fata ochilor mei. Aceasta moarte a lumii, o moarte care are loc in fiecare clipa, nu se deplaseaza dinspre periferie spre centru, sa ma inghita, ea sta la picioarele mele, se indeparteaza de mine; si propria mea moarte e mereu cu un pas inaintea mea. Lumea e cea care-mi oglindeste agonia, aceasta lume care moara odata cu mine, cu cea care peste o mie de ani va fi mai vie decat acum si lumea in care mor acum va fi si ea mai die atunci, cu toate ca s-a stins in urma cu o mie de ani.

Cand fiecare lucru e trait pana la capat, nu exista nici moarte, nici regrete, si nici macar o falsa primavara; orice moment trait deschide un orizont mai larg, mai cuprinzator din care nu e nicio scapare decat in a trai.

vineri, 6 iunie 2008

Absurd


Se-ntuneca, si in fiecare seara, cam pe la aceeasi ora, stau acolo privind oglinda oceanului. Vreme geroasa, nici lenta, nici iute, ci teapana ca un cadavru zacand pe gheata cu un guler de celuloid - si daca macar ar dori ceva, ar fi minunat... prea minunat.

Este innebunitor de frumos la ora asta cand toata lumea pare a-si vedea doar de treburile sale personale. Iubire si crima se afla inca la cateva ore departare una de alta.

Iubire si crima - simt cum ele se apropie odata cu lasarea serii: copii iesind din pantece, carne frageda, roza, care va sfarsi in sarma ghimpata si va urla toata noaptea si va putrezi cu osemintele risipite la o mie de mile distanta de nicaieri.

Lumea cea noua ma devoreaza, expropiindu-ma. In curand nu voi mai avea nevoie nici macar de un nume. Candva credeam ca lucruri minunate ma asteapta.

Credeam ca pot inalta o lume in aer, un castel alb, curat, care sa ma ridice deasupra celei mai inalte cladiri, intre tangibil si intangibil, sa ma instaleze intr-un spatiu precum cel al muzicii, unde totul se surpa si piere, dar unde eu as fi imuna, mareata, ca o zeita.


Eu...care m-am nascut dintr-o ghinda mica a unui copac imens si puternic. Inauntrul ghindei ajungeau la mine cele mai fine vibratii ale pamantului: eram o parte din marele arbore, parte din trecut, cu coif si obarsie nobila, cu mandrie,
mandrie.

Si cand am cazut si-am fost ingropata in pamant, mi-am amintit cine sunt si de unde vin. Acum sunt pierduta.
Atunci voi dansa...voi dansa pentru voi...acest om, aceasta teasta, aceasta muzica...

miercuri, 4 iunie 2008

Into the blue


Stau in mijlocul desertului asteptand trenul. In inima am o floare-de-colt adapostita sub un clopotel de sticla. M-au parasit toate grijile. Chiar si sub gheata presimt floarea pe care pamantul o plamadeste in noapte. Asezandu-ma pe bancheta luxoasa de piele am senzatia vaga ca trenul meu calatoreste in nicio directie.

Sunt langa fereastra si citesc o carte; simt cum cineva citeste peste umarul meu. Cuvintele sunt de neinteles. Simt cum in inima-mi infloreste floarea-de-colt. Cand toata lumea in jurul meu doarme, mintea e intesata de intamplari; gandurile zboara ca un roi de muste prinse in vartejul trenului ce goneste.

Iata-ma deodata pe malul marii...fara sa-mi amintesc cum a oprit trenul. Nu-mi aduc aminte nici cum am plecat...aruncata pe malul oceanului ca o cometa...

Totul e sordid, ieftin, ca de carton.

Ma plimb pe malul oceanului. Pe nisip zac imprastiate scoicile omenesti care asteapta pe cineva sa le deschida valvele. In rumoarea si tumultul valurilor, mahnirea lor tanguitoare trece nebagata in seama. Focurile de artificii le tortureaza, luminile le fac sa amuteasca, fluzul le ineaca...

Tot ceea ce sta vertical, ceea ce aluneca, ceea ce se roteste se rostogoleste, se rasuceste si pocneste, ceea ce se clatina si se faramiteaza, toate sunt facute din imbinari de suruburi si piulite. Stapana mintii e o cheie universala. Puterea suveranta a cartonului...

Scoile acum...ah...au adormit...stele se sting una cate una, incet. Tot ce e alcatuit din apa dormiteaza intr-un buzunar de hiena. Dimineata se lasa ca un acoperis de sticla peste oras. In adancuri, oceanul vitros leagana un somn netulburat, transparent.

Cerul e nesfarsit...marea e una cu pamantul... trec prin ecluze si deschizaturi cu pas lunecator, ezitant. Nu simt niciun miros, nu aud niciun sunet, nu vad nimic, nu pipai nimic. Pasesc peste ruinele si cioburile lumii fara a-mi adreli talpile...Simt ceva...refluxul...dar fara teama de a fi sorbita de ocean. Aud si valurile cum se sparg lovindu-se de tarm, dar fara teama de a ma ineca.


Pe spate sau pe pantec, intr-o parte ca si crabii, sau in zbor spiralat ca o pasare, totul este in extaz pufos si nediferentiat.

Without a wing

Pentru acei ghicitori in stele care nu sunt capabili sa urmareasca actul revelatiei, anexez aici tuse horoscopice pe marginea Universului Mortii.

Sunt un om, un graunte imperfect in galaxie, o samanta purtata in vant, o samanta care n-a reusit sa incolteasca in oaza umeda a orasului grii. Sunt parte din masivul arbore al trecutului.


Pentru a pronostica aceasta realitate, trebuie sa te distantezi cu un milimetru, fie cu un milion de ani lumina. Diferenta este o cuanta formata din intersectia unor strazi. O cuanta este o dezordine functionala creata de efortul de a incapea intr-un sistem de referinta.

O referinta este eliberarea de un vechi patron sau, altfel spus, puroiul de sub crusta unei rani vechi.
Acestea sunt ganduri, zboara mai departe in bataia vantului, vise...iar ca sa iti amintesti visul trebuie sa tii ochii inchisi, sa nu te clintesti.

Cea mai mica miscare - si totul se destrama. In strada ma expun elementelor distructive, dezintegratoare ce ma inconjoara. Ma las pedepsita cu toate dezastrele.

Ma aplec sa spionez desfasurarea secreta a lumii, sa ma supun, mai degraba decat sa poruncesc.

duminică, 23 martie 2008

Dead man's avenue


Pasesc pe strada de langa baltoace, cu o vioiciune de gheata in venele mele subtiri, gatuite. Zapada iernii se topeste, canalele sunt intunecate. Dusa-i durerea, si odata cu ea si bucuria, topite amandoua, picurand, scurgandu-se in sant.

Pe strada amaraciunilor dintai, iata-ma venind, urmand vantul, privind in gol spre o batrana cersetoare cu panzele larg desfasurate, cu poalele pline de cranii.
Inspaimantata...fug de noapte, strabatand albumul cel verde si decorul sau inaltat pe picioarele din fata, culmea povarnita.

Flori albastre patate ca leoparzii, strivite, fara viata; pamantul, o pata de primavara, aur, maduva, pulbere stralucitoare de oase, trei aripi in inalt si pasul calului alb, ochii de amoniac.


Deodata incep sa bata clopotele - salbatice clopote funerare cu limbi obscene, cu limbi metalice care sparg ganglionii de sticla ai venelor. In fata fiecarei case de pe strada...un grilaj de fier in care sunt infipte flori albastre.
Topindu-se, zapada se adanceste tot mai mult, fierul rugineste, ierburile infloresc.

La colt, sub schelaria trenului suspendat, sta un baiat cu o chitara cantand aceeasi melodie...acel cantec blestemat...


Strada amaraciunilor dintai se largeste, buzele palide se rasfrang, albastrul zboara cu gatul dizlocat, cu dintii ranjiti. Baiatul isi ridica privirea, carliontii ii acopereau chipul palid in timp ce un zambet trist se schita...ochi de dor...ochi negrii si un zambet inghetat in timp...pe strada amaraciunilor dintai.


Sangeroasa si feroce noaptea, cu toate acele triunghiuri retezate si cojite. Sangeroase si amara noaptea, cu toate clopotnitele scartiind, si traversele rasturnate si conductele de gaz suierand. Sangeroasa si friguroasa noaptea, cu fiecare muschi rasucit, cu degetele de la picioare strivite, cu parul valvoi, spinarea franta.


Toata lumea e treaza acum, frematand ca in zori, iar jos de tot o valvataie rosie strecurandu-se printre eucalipti.

De-a lungul strazii trec care mortuare, in sus si-n jos, in sus si-n jos, iar vizitiii rontaie cozile biciustilor, valurile albe si mansile de ata.
Din haosul intunecat ies spirale de lumina cu hublouri intesate. Din nemiscatul nimic, din staticul vid, se face un echilibru vesnic. Din scheletul balenei si din sacul de panza groasase face acest lucru nebunesc caruia i se zice somn si care functioneaza ca un ceas de jucarie.

Acum nu sunt niciodata singura.

Neverending journey


Pasesc printre sirurile de pomi de pe stradutele ce duc spre infinit.

Casele sunt inconjurate de inalte cosuri negre care exala un fum sulfuros. In sfarsit, se poate spune ca ajung undeva, vad doar arbori ale caror coroane ating bolta cerului.

E noapte si sunt in drum spre casa.

Cararea ce mi-am ales-o pare sa ma duca printr-un parc neingrijit in care adesea am ratacit in bezna – ochii imi erau inchisi si auzeam doar rasuflarea pamantului.

Am senzatia ca ma aflu pe o insula cum mici golfuri stancoase si stramtori. Aceleasi podete cu lampioane de hartie, aceleasi banci rustice pe alei pierdute, si pagodele in care se vand confectii, apoi pestii argintii, umbrarele, colturile de stanca de deasupra micului golf, invelisul subtire de hartie chinezeasca in care sunt impachetate artificiile.

Lipseste zapada, acea zapada adanca ce face totul sa para de neumblat. Stau un timp pe un leagan si-mi adun gandurile. Drumurile se deseneaza clar in fata mea. Linii paralele.

Ma simt in cea mai deplina siguranta in acest parc ca o padure, pe care-l cunosc atat de bine. Pare ca nu mai e necesar sa parcurg restul drumului deoarece acum simt ca ma aflu chiar in pragul regatului meu si apropierea lui iminenta imi da o senzatie de impacare.

Cat de bine cunosc crangul de copaci si acest podet si raul care curge dedesubt. Aici as putea adasta la nesfarsit, pierduta intr-o certitudine fara limite, leganata si cufundata pentru vesnicie in murmurul si clipocitul paraului. Apa sticleste limpede, e atat de transparenta incat ii pot masura adancimea doar privind-o ; mi-ar place sa-mi ajunga pana la gat.

Si-acum, din padurea intunecata si deasa, dintre chiparosi si plante vesnic verzi, isi face aparitia un cuplu fantomatic, brat la brat, miscandu-se lent si molatec. Un cuplu fantomatic in tinuta de seara.

Cei doi inainteaza mereu prin fluxul enigmatic, spre valea ingusta si apele involburate. Pasesc in adancuri limpezi de gheata. Dar…dispar misterios, la fel cum au aparut. Apa urca tot mai sus pana cand pare a se transforma ; precum sticla zvacnind infierbantata sub o flacara albastra, paraul izbucneste in flacari.

Pe o strada simpla, care urca bland spre soare si pe urma zvacneste ca o sageata, pierzandu-se in vazduh. Nici timpul, nici scopul nu ma mai intereseaza. Inaintez intr-un zumzet auriu, printr-o melasa de trupuri calde, lenevoase.

miercuri, 19 martie 2008

Used to be...


Cautam perfectiunea intr-un poem scris acum o mie de ani...un poem aruncat pe fundul oceanului.

Viata mea pare sa fie ca un spectacol ce tine din zori pana la miezul noptii. Cel mai dinamic si mai maiestrit spectacol de pe pamant. Atat de dinamic, atat de maiestrit incat te va face sa realizezi ceva... esti singur si disperat.

Imi imaginez cortina ce cade, doar e o zi frumoasa si inmiresmata - se simte mirosul scoicilor din golf. Pasesc de-a lungul litoralului in costumul tau, al meu e undeva acasa in dulap, am si uitat de el.

Pe cerul albastru acum se vad si primele stele, chiar daca e miez de zi. Traim intr-o alta lume, una ireala, a noastra, nimeni nu o cunoaste. De ce oare? Care-i sensul lucrurilor simple? O sa demonstrez ceea ce inca n-a fost demonstrat.
Am demonstrat un lucru. Un lucru ce-mi apartine mie si doar mie.

Un mare artist este cel care cucereste romanticul din sine insusi.

Sunt atatea lucruri despre care as vrea sa vorbesc, sa scriu si sa simt ca sunt ascultata. E acel sentiment vag...ca si cand m-as afla la inceputul lumii intr-o gradina fara granite. O sa incep sa scriu o poveste in sange. Aceasta e povestea care te face sa razi in somn, care iti starneste lacrimile cand te afli in mijlocul unei sali de bal si-ti dai brusc seama ca niciunul dintre cei din preajma nu este un geniu ca tine.

Ce ar mai rade si plange daca ar putea citi ceea ce nu e scris inca; simt ca fiecare cuvant e absolut adevarat si pana acum nimeni, in afara de mine, n-a indraznit sa scrie asa ceva.