Cautam perfectiunea intr-un poem scris acum o mie de ani...un poem aruncat pe fundul oceanului.
Viata mea pare sa fie ca un spectacol ce tine din zori pana la miezul noptii. Cel mai dinamic si mai maiestrit spectacol de pe pamant. Atat de dinamic, atat de maiestrit incat te va face sa realizezi ceva... esti singur si disperat.
Imi imaginez cortina ce cade, doar e o zi frumoasa si inmiresmata - se simte mirosul scoicilor din golf. Pasesc de-a lungul litoralului in costumul tau, al meu e undeva acasa in dulap, am si uitat de el.
Pe cerul albastru acum se vad si primele stele, chiar daca e miez de zi. Traim intr-o alta lume, una ireala, a noastra, nimeni nu o cunoaste. De ce oare? Care-i sensul lucrurilor simple? O sa demonstrez ceea ce inca n-a fost demonstrat.
Am demonstrat un lucru. Un lucru ce-mi apartine mie si doar mie.
Un mare artist este cel care cucereste romanticul din sine insusi.
Sunt atatea lucruri despre care as vrea sa vorbesc, sa scriu si sa simt ca sunt ascultata. E acel sentiment vag...ca si cand m-as afla la inceputul lumii intr-o gradina fara granite. O sa incep sa scriu o poveste in sange. Aceasta e povestea care te face sa razi in somn, care iti starneste lacrimile cand te afli in mijlocul unei sali de bal si-ti dai brusc seama ca niciunul dintre cei din preajma nu este un geniu ca tine.
Ce ar mai rade si plange daca ar putea citi ceea ce nu e scris inca; simt ca fiecare cuvant e absolut adevarat si pana acum nimeni, in afara de mine, n-a indraznit sa scrie asa ceva.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu