Pasesc printre sirurile de pomi de pe stradutele ce duc spre infinit.
Casele sunt inconjurate de inalte cosuri negre care exala un fum sulfuros. In sfarsit, se poate spune ca ajung undeva, vad doar arbori ale caror coroane ating bolta cerului.
E noapte si sunt in drum spre casa.
Cararea ce mi-am ales-o pare sa ma duca printr-un parc neingrijit in care adesea am ratacit in bezna – ochii imi erau inchisi si auzeam doar rasuflarea pamantului.
Am senzatia ca ma aflu pe o insula cum mici golfuri stancoase si stramtori. Aceleasi podete cu lampioane de hartie, aceleasi banci rustice pe alei pierdute, si pagodele in care se vand confectii, apoi pestii argintii, umbrarele, colturile de stanca de deasupra micului golf, invelisul subtire de hartie chinezeasca in care sunt impachetate artificiile.
Lipseste zapada, acea zapada adanca ce face totul sa para de neumblat. Stau un timp pe un leagan si-mi adun gandurile. Drumurile se deseneaza clar in fata mea. Linii paralele.
Ma simt in cea mai deplina siguranta in acest parc ca o padure, pe care-l cunosc atat de bine. Pare ca nu mai e necesar sa parcurg restul drumului deoarece acum simt ca ma aflu chiar in pragul regatului meu si apropierea lui iminenta imi da o senzatie de impacare.
Cat de bine cunosc crangul de copaci si acest podet si raul care curge dedesubt. Aici as putea adasta la nesfarsit, pierduta intr-o certitudine fara limite, leganata si cufundata pentru vesnicie in murmurul si clipocitul paraului. Apa sticleste limpede, e atat de transparenta incat ii pot masura adancimea doar privind-o ; mi-ar place sa-mi ajunga pana la gat.
Si-acum, din padurea intunecata si deasa, dintre chiparosi si plante vesnic verzi, isi face aparitia un cuplu fantomatic, brat la brat, miscandu-se lent si molatec. Un cuplu fantomatic in tinuta de seara.
Cei doi inainteaza mereu prin fluxul enigmatic, spre valea ingusta si apele involburate. Pasesc in adancuri limpezi de gheata. Dar…dispar misterios, la fel cum au aparut. Apa urca tot mai sus pana cand pare a se transforma ; precum sticla zvacnind infierbantata sub o flacara albastra, paraul izbucneste in flacari.
Pe o strada simpla, care urca bland spre soare si pe urma zvacneste ca o sageata, pierzandu-se in vazduh. Nici timpul, nici scopul nu ma mai intereseaza. Inaintez intr-un zumzet auriu, printr-o melasa de trupuri calde, lenevoase.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu