Mindless.

Ca fiinta omeneasca ce rataceste, in amurg si in zori, la ore stranii, nepamantene, simtamantul de a fi singur si unic ma reconforteaza intr-o asemenea masura incat atunci cand, aflata in mijlocul multimii, nu mai par a fi om...ci doar o simpla particula; incep sa ma imaginez singura in spatiu, fiinta unica, inconjurata de magnifice strazi pustii, un biped uman umbland printre zgarie-nori cand toti ceilalti din jur au fugit, iar au sunt singura, mergand, cantand, stapanind pamantul.

Nu trebuie sa cercetez buzunarul de la vesta ca sa dau de sufletul meu, el este acolo tot timpul, izbindu-se de coastele mele, bombandu-se crescand din cantec. Daca tocmai ma intorc de la o adunare unde s-a cazut de acord ca totul este mort, asta inseamna ca acum, in timp ce merg pe strazi, solitara si identica cu un zeu; stiu ca aceasta este o minciuna.

Dovada mortii se afla permanent in fata ochilor mei. Aceasta moarte a lumii, o moarte care are loc in fiecare clipa, nu se deplaseaza dinspre periferie spre centru, sa ma inghita, ea sta la picioarele mele, se indeparteaza de mine; si propria mea moarte e mereu cu un pas inaintea mea. Lumea e cea care-mi oglindeste agonia, aceasta lume care moara odata cu mine, cu cea care peste o mie de ani va fi mai vie decat acum si lumea in care mor acum va fi si ea mai die atunci, cu toate ca s-a stins in urma cu o mie de ani.

Cand fiecare lucru e trait pana la capat, nu exista nici moarte, nici regrete, si nici macar o falsa primavara; orice moment trait deschide un orizont mai larg, mai cuprinzator din care nu e nicio scapare decat in a trai.