Fluturii traiesc atat de putin si intr-un mod atat de ironic influenteaza viata pe pamant. Acolo, sus, pe cerul albastru, cu artificii infipte in fund, improscand scantei, viermele-inger se ticneste.
Mananca si bea cu capul in jos; cand zboara cu viteza maxima, trupul lui se face mai usor ca aerul; nu mai ramane in cele din urma decat autocombustia visului. Singur in ger, el zboara inainte cu dinamurile torcand bland.
Ultimul zbor.
Ultimul vis al nasterii inainte ca punga sa se sparga. Unde e oare acum cel care din cosmaruri fara sfarsit si-a croit trudnic drum spre lumina? Cine este el, cel care sta la suprafata planetei, cu plamanii istoviti, cu ochii iesiti din orbite, cu un cutit intre dinti?
Inflacarat de amaraciune si agonie, iata-l uluit in fluxul rapid si distrugator al lumii de sus. Sa contemplii lumea cu ochii inrositi - ce glorios!
Cat de stralucitoare si sangeroasa e imparatia omului. Omul?
Da. Iata-l alunecand pe sania lui minuscula, cu picioarele amputate, cu ochii scosi. Nu-l auzi cum canta? E melodia cu care s-a nascut in vene.
Acum...ce ironic, sta in cafenea, singur cu visurile sale si cu un pistol ruginit in dreptul inimii, sta un alt om, un om bolnav de iubire. Au plecati toti clientii cu exceptia unui schelet cu palarie. barbatul e singur in singuratatea lui.
Prin fereastra curge lumina soarelui; teasta celui suferind luceste cu un licar fantomatic. Soarele se stinge cu palpiri spectrale. Off..acest ultim zbor ma face sa uit cum sa gandesc limpede, am uitat cum erau zilele cand nu trebuia sa ma gandesc la ignoranta lui.
Si totusi..acest ultim zbor spre cer din cetatea sfanta - ce maginifica retragere. Privind in jos pamantul pare din nou linistit si minunat. Planeta fara oameni. Nespus de linistita si minunata aceasta planeta care l-a pierdut pe om.
Pamantul nu mai cunoaste nici mila, nici iubire, ci doar tacerea care vorbeste absenta. E un pantec care creeaza si distruge, iar omul nu mai e printre noi...atunci spune-mi...daca nu exista nimic, unde-mi zboara gandul de fiecare data?
