sâmbătă, 14 iunie 2008

Mindless.

Ca fiinta omeneasca ce rataceste, in amurg si in zori, la ore stranii, nepamantene, simtamantul de a fi singur si unic ma reconforteaza intr-o asemenea masura incat atunci cand, aflata in mijlocul multimii, nu mai par a fi om...ci doar o simpla particula; incep sa ma imaginez singura in spatiu, fiinta unica, inconjurata de magnifice strazi pustii, un biped uman umbland printre zgarie-nori cand toti ceilalti din jur au fugit, iar au sunt singura, mergand, cantand, stapanind pamantul.

Nu trebuie sa cercetez buzunarul de la vesta ca sa dau de sufletul meu, el este acolo tot timpul, izbindu-se de coastele mele, bombandu-se crescand din cantec. Daca tocmai ma intorc de la o adunare unde s-a cazut de acord ca totul este mort, asta inseamna ca acum, in timp ce merg pe strazi, solitara si identica cu un zeu; stiu ca aceasta este o minciuna.

Dovada mortii se afla permanent in fata ochilor mei. Aceasta moarte a lumii, o moarte care are loc in fiecare clipa, nu se deplaseaza dinspre periferie spre centru, sa ma inghita, ea sta la picioarele mele, se indeparteaza de mine; si propria mea moarte e mereu cu un pas inaintea mea. Lumea e cea care-mi oglindeste agonia, aceasta lume care moara odata cu mine, cu cea care peste o mie de ani va fi mai vie decat acum si lumea in care mor acum va fi si ea mai die atunci, cu toate ca s-a stins in urma cu o mie de ani.

Cand fiecare lucru e trait pana la capat, nu exista nici moarte, nici regrete, si nici macar o falsa primavara; orice moment trait deschide un orizont mai larg, mai cuprinzator din care nu e nicio scapare decat in a trai.

vineri, 6 iunie 2008

Absurd


Se-ntuneca, si in fiecare seara, cam pe la aceeasi ora, stau acolo privind oglinda oceanului. Vreme geroasa, nici lenta, nici iute, ci teapana ca un cadavru zacand pe gheata cu un guler de celuloid - si daca macar ar dori ceva, ar fi minunat... prea minunat.

Este innebunitor de frumos la ora asta cand toata lumea pare a-si vedea doar de treburile sale personale. Iubire si crima se afla inca la cateva ore departare una de alta.

Iubire si crima - simt cum ele se apropie odata cu lasarea serii: copii iesind din pantece, carne frageda, roza, care va sfarsi in sarma ghimpata si va urla toata noaptea si va putrezi cu osemintele risipite la o mie de mile distanta de nicaieri.

Lumea cea noua ma devoreaza, expropiindu-ma. In curand nu voi mai avea nevoie nici macar de un nume. Candva credeam ca lucruri minunate ma asteapta.

Credeam ca pot inalta o lume in aer, un castel alb, curat, care sa ma ridice deasupra celei mai inalte cladiri, intre tangibil si intangibil, sa ma instaleze intr-un spatiu precum cel al muzicii, unde totul se surpa si piere, dar unde eu as fi imuna, mareata, ca o zeita.


Eu...care m-am nascut dintr-o ghinda mica a unui copac imens si puternic. Inauntrul ghindei ajungeau la mine cele mai fine vibratii ale pamantului: eram o parte din marele arbore, parte din trecut, cu coif si obarsie nobila, cu mandrie,
mandrie.

Si cand am cazut si-am fost ingropata in pamant, mi-am amintit cine sunt si de unde vin. Acum sunt pierduta.
Atunci voi dansa...voi dansa pentru voi...acest om, aceasta teasta, aceasta muzica...

miercuri, 4 iunie 2008

Into the blue


Stau in mijlocul desertului asteptand trenul. In inima am o floare-de-colt adapostita sub un clopotel de sticla. M-au parasit toate grijile. Chiar si sub gheata presimt floarea pe care pamantul o plamadeste in noapte. Asezandu-ma pe bancheta luxoasa de piele am senzatia vaga ca trenul meu calatoreste in nicio directie.

Sunt langa fereastra si citesc o carte; simt cum cineva citeste peste umarul meu. Cuvintele sunt de neinteles. Simt cum in inima-mi infloreste floarea-de-colt. Cand toata lumea in jurul meu doarme, mintea e intesata de intamplari; gandurile zboara ca un roi de muste prinse in vartejul trenului ce goneste.

Iata-ma deodata pe malul marii...fara sa-mi amintesc cum a oprit trenul. Nu-mi aduc aminte nici cum am plecat...aruncata pe malul oceanului ca o cometa...

Totul e sordid, ieftin, ca de carton.

Ma plimb pe malul oceanului. Pe nisip zac imprastiate scoicile omenesti care asteapta pe cineva sa le deschida valvele. In rumoarea si tumultul valurilor, mahnirea lor tanguitoare trece nebagata in seama. Focurile de artificii le tortureaza, luminile le fac sa amuteasca, fluzul le ineaca...

Tot ceea ce sta vertical, ceea ce aluneca, ceea ce se roteste se rostogoleste, se rasuceste si pocneste, ceea ce se clatina si se faramiteaza, toate sunt facute din imbinari de suruburi si piulite. Stapana mintii e o cheie universala. Puterea suveranta a cartonului...

Scoile acum...ah...au adormit...stele se sting una cate una, incet. Tot ce e alcatuit din apa dormiteaza intr-un buzunar de hiena. Dimineata se lasa ca un acoperis de sticla peste oras. In adancuri, oceanul vitros leagana un somn netulburat, transparent.

Cerul e nesfarsit...marea e una cu pamantul... trec prin ecluze si deschizaturi cu pas lunecator, ezitant. Nu simt niciun miros, nu aud niciun sunet, nu vad nimic, nu pipai nimic. Pasesc peste ruinele si cioburile lumii fara a-mi adreli talpile...Simt ceva...refluxul...dar fara teama de a fi sorbita de ocean. Aud si valurile cum se sparg lovindu-se de tarm, dar fara teama de a ma ineca.


Pe spate sau pe pantec, intr-o parte ca si crabii, sau in zbor spiralat ca o pasare, totul este in extaz pufos si nediferentiat.

Without a wing

Pentru acei ghicitori in stele care nu sunt capabili sa urmareasca actul revelatiei, anexez aici tuse horoscopice pe marginea Universului Mortii.

Sunt un om, un graunte imperfect in galaxie, o samanta purtata in vant, o samanta care n-a reusit sa incolteasca in oaza umeda a orasului grii. Sunt parte din masivul arbore al trecutului.


Pentru a pronostica aceasta realitate, trebuie sa te distantezi cu un milimetru, fie cu un milion de ani lumina. Diferenta este o cuanta formata din intersectia unor strazi. O cuanta este o dezordine functionala creata de efortul de a incapea intr-un sistem de referinta.

O referinta este eliberarea de un vechi patron sau, altfel spus, puroiul de sub crusta unei rani vechi.
Acestea sunt ganduri, zboara mai departe in bataia vantului, vise...iar ca sa iti amintesti visul trebuie sa tii ochii inchisi, sa nu te clintesti.

Cea mai mica miscare - si totul se destrama. In strada ma expun elementelor distructive, dezintegratoare ce ma inconjoara. Ma las pedepsita cu toate dezastrele.

Ma aplec sa spionez desfasurarea secreta a lumii, sa ma supun, mai degraba decat sa poruncesc.