Dimineata pare atat de diferita acum, razele soarelui patrund in camera si le simt caldura pe piele. Uneori nu vreau sa deschid ochii, nu imi place sa mi se termine un vis savurat din plin pe parcursul noptii, un vis de care n-as vrea sa ma despart atat de repede, dar trece.
Orice lucru vine si pleaca cat de repede ai clipi. Esti aici iar peste o clipa poti fi la mii de kilometrii distanta. Si totusi...care e rostul in general?
Care-i rostul sa iti savurezi cafeaua pe balcon la 7 dimineata, sa citesti o carte ce te-a fascinat sau sa alergi in ploaia unei zile calduroase de vara; sa simti fiecare picatura rece pe trupul incalzit de lumina soarelui, fiecare fir de par sa se lipeasca de celalalt, sa para ca si cand s-ar fi unit in mai multe plete.
Unde-au disparut clipele copilariei cand ieseam afara si uitam de timp si spatiu? Cand vocea era inca in devenire, cand gandurile erau atat de simple, cand nimic nu era mai complicat decat sa desenezi in creta pe asfalt prima inima stearsa la putin timp dupa.
Ne nastem, supravietuim, traim, imbatranim apoi murim. Multi isi petrec toata viata cautandu-i un scop. Ce rost are sa traiesti in intrebari si ganduri cand poti la fel de usor sa uiti de toate grijile si sa le lasi intr-o cutie pe care o inchizi si niciodata nu te vei sinchisi sa o deschizi...pentru ca ai realizat un lucru: n-are niciun rost.
Deschid ochii dimineata dupa ce primele raze de soare imi ureaza o zi frumoasa, deschid ochii si schitez un zambet larg. E primavara in natura, e primavara in suflet. Sa ma pierd intr-un dans pe o muzica usoara, sa ma pierd intr-un dans cu cineva special si nimic mai mult.
Visez mult dar nu ma hranesc cu vise, gandesc mult, poate si pentru altii - asta nu ma mai deranjeaza asa tare, traiesc fiecare zi ca si cand ar fi ultima. Ultima zi din viata pe malul marii.
