Pasesc pe strada de langa baltoace, cu o vioiciune de gheata in venele mele subtiri, gatuite. Zapada iernii se topeste, canalele sunt intunecate. Dusa-i durerea, si odata cu ea si bucuria, topite amandoua, picurand, scurgandu-se in sant.
Pe strada amaraciunilor dintai, iata-ma venind, urmand vantul, privind in gol spre o batrana cersetoare cu panzele larg desfasurate, cu poalele pline de cranii. Inspaimantata...fug de noapte, strabatand albumul cel verde si decorul sau inaltat pe picioarele din fata, culmea povarnita.
Flori albastre patate ca leoparzii, strivite, fara viata; pamantul, o pata de primavara, aur, maduva, pulbere stralucitoare de oase, trei aripi in inalt si pasul calului alb, ochii de amoniac.
Deodata incep sa bata clopotele - salbatice clopote funerare cu limbi obscene, cu limbi metalice care sparg ganglionii de sticla ai venelor. In fata fiecarei case de pe strada...un grilaj de fier in care sunt infipte flori albastre. Topindu-se, zapada se adanceste tot mai mult, fierul rugineste, ierburile infloresc.
La colt, sub schelaria trenului suspendat, sta un baiat cu o chitara cantand aceeasi melodie...acel cantec blestemat...
Strada amaraciunilor dintai se largeste, buzele palide se rasfrang, albastrul zboara cu gatul dizlocat, cu dintii ranjiti. Baiatul isi ridica privirea, carliontii ii acopereau chipul palid in timp ce un zambet trist se schita...ochi de dor...ochi negrii si un zambet inghetat in timp...pe strada amaraciunilor dintai.
Sangeroasa si feroce noaptea, cu toate acele triunghiuri retezate si cojite. Sangeroase si amara noaptea, cu toate clopotnitele scartiind, si traversele rasturnate si conductele de gaz suierand. Sangeroasa si friguroasa noaptea, cu fiecare muschi rasucit, cu degetele de la picioare strivite, cu parul valvoi, spinarea franta.
Toata lumea e treaza acum, frematand ca in zori, iar jos de tot o valvataie rosie strecurandu-se printre eucalipti.
De-a lungul strazii trec care mortuare, in sus si-n jos, in sus si-n jos, iar vizitiii rontaie cozile biciustilor, valurile albe si mansile de ata. Din haosul intunecat ies spirale de lumina cu hublouri intesate. Din nemiscatul nimic, din staticul vid, se face un echilibru vesnic. Din scheletul balenei si din sacul de panza groasase face acest lucru nebunesc caruia i se zice somn si care functioneaza ca un ceas de jucarie.
Acum nu sunt niciodata singura.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu