Inner Demon

Stateam pe un scaun si priveam tabloul de pe perete. Acum, pana nu voi uita poza, sincera sa fiu mi se pare dezgustatoare. Cine ar putea sa puna asa ceva pe perete?...In fine, nu asta era ideea.

Incercam sa-mi indrept privirea catre el. Sedea aplecat mult in fata pe un scaunel de panza, autocontrolul de Sfinx ii disparuse complet, stia totul, clipele-i sunt numarate si fata ii lucra peste norma ca sa compenseze toate expresiile pe care nu le folosise atatia ani de zile. Vedea abatandu-se asupra lui ceea ce facuse el atatia ani cu atat de multe victime si pintenii groazei strapungeau adanc, scormonind pana in ungherele cele mai ascunse ale mintii lui. Nu era inca cuprins de panica, nu-si pierduse complet cumpatul, dar capacitatea de a rationa, de a gandi, ii disparuse definitiv. Singurul lucru la care se mai putea gandi era cel la care se gandea intotdeauna in situatii periculoase - anume, sa utilizeze ucigasul pistolet negru. Il scoase si-l indrepta asupra mea, dar stiam ca asta nu insemna nimic - era o simpla miscare reflexa si nu avea intentia sa-l foloseasca. Pentru prima data era confruntat cu o problema care nu putea fi rezolvata cu o apasare de tragaci.

Mori de frica asa e?

Si vorbitul era un efort. Se uita doar la mine, si toti demonii intunericului se adunasera in fundul ochilor acelora negri. Pentru a doua oara in patruzeci si opt de ore si, de data asta, in pofida umiditatii, a aerului viciat si imputit din acea cabina, puteam sa jur ca mirosea a pamant jilav, proaspat sapat. Mirosul care vine de la un mormant proaspat sapat.

Marele pistolar! Ucigasul. Te gandesti la toti oamnii care au tremurat, la cei care inca mai tremura numai la auzul numelui tau? N-ai dori sa te poata vedea acum. Nu ti-ar place sa te vada tremurand. Tremuri, nu-i asa? Esti inspaimantat cum n-ai mai fost de cand esti.

Continua sa nu scoata nicio vorba. Demonii erau tot acolo in ochii lui, dar nu ma mai urmareau pe mine, se napustisera asupra propriului sau eu, scormoneau adanc in colturile intunecate ale mintii lui, jocul expresiei de pe fata lui schimonorosita dovedea clar ca-l trageau in toate partile, dar directia dominanta era abisul negru al prabusirii totale, spre care il impingea acea spaima coplesitoare care poart mantia dementiei.

Ntz, ntz. Iti place? Simti cum incep sa te doara gatul, plamanii? Eu simt. Si pot sa vad cum incepe sa ti se albastreasca fata. Nu prea mult, numai un inceput, sub ochi. Ochii si nasul - acolo apar primele simptome. O oglinda! Nu vrei sa te uiti in ea? Nu vrei sa vezi...?

S-a uitat la mine cu o privire sasie de om care pierduse aproape complet contactul cu realitatea si s-a impiedicat de mai multe ori pana cand a nimerit sa-si puna la loc in hamul de sub brat pistolul mititel si negru. Loviturile pe care le luase in case incepusera sa-si faca efectul - era intr-o stare si mai rea decat a mea. A inceput sa se clatine cu scaunul si, dintr-o data, s-a pravalit cazand in maini si genunchi si miscandu-si capul dintr-o parte in alta, de parca ar fi vrut sa scuture o ceata.

M-am aplecat peste el, eu insami pe jumatate inconstienta, am apucat maneta aparatului de eliminare a dioxidului de carbon si am dat-o de la minumum la maximum. Trebuia sa treaca doua-trei minute ca sa se inregistreze o cat de mica imbunatatire si aproape 10 minute inainte ca atmosfera din incapere sa revina oarecum la normal. In acel moment insa, pentru mine, toate acestea nu mai aveau nicio importanta. M-am aplecat spre el.

Mori! Ce simti cand mori? Spune-mi, te rog, ce simti? Ce simti cand esti ingropat intr-u n cavou de o suta cincizeci de metri in adancul marii? Ce simti cand stii ca n-ai sa mai respiri niciodata aerul acela minunat, curat, proaspat al lumii de deasupra? Ce simti cand stii ca n-ai sa mai vezi niciodata soarele? Ce simti cand mori? Spune-mi! Ai vrea sa ramai in viata.

Acum...abia se mai putea tine in pozitia aceea, in patru labe, capul i se legana moale intr-o parte si in altam cu ochii inchisi.

Nu te simt. Ti-e frig.